După 1 martie s-a ivit o nouă realitate politică, ar fi o prostie să negăm acest lucru. Important este, care va fi reacția elitei noastre politice. Poate că, în mod tradițional – vor continua să înfricoșeze lumea și să-i ceară lui NATO tot mai multe garanții de securitate? Sau, poate liderii politicieni, totuși, vor înțelege – este ultima șansă de a părăsi retorica și a întreprinde măsuri, întru a reduce tensiunea.

Mesajul Președintelui rus Vladimir Putin la Adunarea Federală, liderii din Europa și, desigur, din Letonia se grăbesc să-l explice în felul lor. Unii au observat în el doar bravadă ostentativă, blufare în interesul campaniei electorale. Alții sunt convinși, că a început o nouă cursă a înarmărilor, la care Washington-ul deja a și dovedit să dea răspuns.

Totuși, laitmotivul discursului liderului rus – în aplauze furtunoase ale publicului – este un apel clar, dar, în același timp, bine echilibrat, către „miliarul de aur“ – populația din Occident, ordinea și valorile ei. Este o cerere categorică de a „ne primi așa cum suntem“. În același timp, fără a trece peste „liniile roșii“ în poziționarea pe sine ca adversar al SUA și UE.

Nimeni nu consideră drept inamic al Occidentului pe China comunistă, pe Arabia Saudită wahhabită, pe Turcia „otomană“. Precum, și pe Egipt, condus de către regimul de „democrație specială“ al Generalului Abdul Fattah al-Sisi. Și în Washington, și în Bruxelles ei sunt primiți „cu toti gândacii lor“. Președintele american s-a înfuriat pe exportul de oțel ieftin din China, nu pe sistemul Partidului Unic sau internetul cenzurat. Rusia cere – și, se pare că, va obține – o atitudine similară.

Sperăm că principala caracteristică a tuturor deciziilor NATO în timpul apropiat va fi reticența – fapt care va permite să se păstreze loc pentru manevrare în relațiile cu Kremlinul, prelungindu-se pacea în lume. Dacă se vor întreprinde încercări de a-l mânui în impas pe cel care a înaintat apelul, Occidentul va comite o eroare totală. Oricare vânător știe, la ce este capabil animalul disperat…

Reacția care urmează din partea Occidentului are două scenarii posibile – printre ele și cel militant, nu doar unul pacificator.

În politica externă a statelor Europei de Est, în special, în statele baltice, este exploatată moștenirea ideologică a lui George Bush, când SUA este privit  ca un polițist al păcii, capabil să pedepsească pe oricine va încălca (chiar și potențial!) ordinea care este pe placul Occidentului. Drept dovadă sunt „intercalările“ recente ale lui Trump cu Coreea de Nord.

Prin urmare, Letonia și vecinii ei nu se sfidează să soluționeze sarcinile importante din politica externă, prin intimidare în mod deschis a societății cu amenințarea de la Orient. Anume în așa mod a și fost promulgată aderarea la NATO, realizat referendumul de aderare la UE și, chiar, introdusă moneda euro.

După anexarea Crimeei, intimidarea oamenilor a devenit într-atât de isterică, încât, chiar, a început să plictisească. În calitate de garanție a securității au început să solicite „ostatici“ –  forțele militare NATO.

Oare ce vor întreprinde acum, după 1 martie, președintele nostru și Consiliul Național de Securitate? Vor bate oare în toate clopotele alarmante, vor cere și mai mulți „ostatici“ străini, vor chema NATO să plaseze la noi o armă nucleară tactică?

Dar, cu cât mai mare va fi „beciul cu praf de pușcă“ creat, ca și cum, în numele securității baltice, cu atât mai mult va escala tensiunea între NATO și Rusia. Riscul ca Letonia și Baltica să fie transformate în arenă de luptă între două puteri militare va crește. Căci, într-un moment, poate interveni ceva neașteptat: fie că degetul unui soldat inervat va tremura, activând trăgaciul; fie că un avion va zbura prea aproape de altul – sau radicalul politic va organiza o provocare, întru a tăia „nodul gordian“ „odată și pentru totdeauna“.

Atunci noi, letonii și lituanienii, ne vom pomeni acele așchii din proverbul „Unde se cioplește, sar și așchii“. Iar pentru cei care vor supraviețui, faptul că „ai noștri au biruit“, prea probabil, nu va fi o consolare...

Dacă vreți, considerați-mă alarmist, însă, de pe urma pompării necontenite a ideeii, fie de război hibrid, fie de cel veridic, ne-am ales cu obișnuința că este ceva normal. Simțul pericolului răsună slab în noi, și nu mai credem în realitatea ororilor despre care vorbim.

Acum trebuie să le fie teamă înșiși politicienilor – poate, сel puțin, instinctul de supraviețuire, îi va forța să iasă din „cizme militare.“

Destul de oportun este exemplul cu diplomații sud-coreeni, care au început negocieri „separate“ cu Phenianul. Au trăit decenii întregi în atmosferă de așteptare a unui război. Milioane de mine au fost îngropate în pământ, se majora bugetul militar, statul cu ajutorul politicii pro-americane și prezenței permanente a forțelor militare ale SUA s-a deprins să se bazeze pe susținerea puterilor mari de peste ocean.

Oamenii erau într-atât de înfricoșați cu invazia comunistă, încât în străzi dădeau foc steagurilor statului vecin și manechinelor-copii reprezentanților a celor trei generații Kim (La noi, în acest sens, s-a ajuns la ardere de cruce cu manechin pironit de ea care doar „amintește de Putin“.).

Dar, în momentul în care Kim Jong-un și Trump au prins a paria al cui „buton nuclear este mai frumos,“ politicienii din Seul au prins la frică. Și-au dat seama că președintele american are ambiții și posibilitate de a trimite pe Kim al treia în coșul de gunoi al istoriei, totodată „agățând“ întreaga peninsulă coreeană.

Politicienii înfiorați și-au dat seama că a venit timpul manevrelor diplomatice cardinale, întru a nu se pomeni în dependență totală de aliatul lor, deși măreț, dar prea iritat.

Dacă nu suntem capabili să reducem desinestătător tensiunea comună, atunci, probabil, ar trebui să nu interferăm cu cei care o pot face. Țările occidentale, încă de pe timpurile „Războiului Rece“, sunt capabile să obțină compromisuri cu vecinii „ideologic ostili“. Dar și mai valoroasă este experiența Finlandei – ei nu doar că sunt un stat de la frontieră, dar, mai și câștigă de pe urma faptului dat.

Spre disperarea elitei politice baltice, în rândurile „Europei vechi“ se înaintează destule propuneri, cum să provoace „ursul rus“ – pentru a exploata ambițiile Moscovei în interesul statelor UE. 

Culmea imbecilității ar fi să negăm politica reală și să practicăm sabotarea. Deoarece, pentru noi — statele de la frontieră și popoarele acestor state — acolo undeva mereu există varianta de a fi „bătătoriți în pământ“.

Janice Urbanowicz,
membru al Saeima Letoniei