Voi începe cu un lucru alarmant. Din păcate, situația din lume nu oferă motive de optimism, și continuă să se dezvolte în cel mai sinistru dintre toate scenariile posibile. Acțiunile administrației americane din ultimele luni, doar ne asigură în intenția SUA de a-l „stoarce“, „strivi“ pe Putin, care continuă să le pară o amenințare absolută.

Nu este secret faptul că singurul stat din lume, cărui Statele Unite îi iartă libertatea în gândire și independența, este China. Dar, și aceasta, cel mai probabil, din cauza lipsei de idei, privind modul de a face față populației lui de 1.5 de miliarde și economiei lidere din lume. În ceea ce privește alte state, singurul comportament acceptabil pentru America este – supunerea. Rusia lui Putin se dezbate din acest rând — o face consecvent demonstrativ timp de cincisprezece ani.

Oare își dă seama Putin că rezistența lui provoacă presiune și mai mare? Desigur, da. În asta și constă sensul „părții militare“ a mesajului său către Adunarea Federală, scopul căruia a fost să arate țării și lumii că el este persistent și consecvent în nesupunerea lui.

Este oare un adevăr imaginea care i-a însoțit declarația, nu eu sunt cel care să judece. În cel mai  firesc mod se cer paralele cu programul „Star Wars“ a lui Reagan, care s-a dovedit a fi un proiect de Hollywood pur. Și totuși, pentru orice eventualitate, reies din ideea că, în mare parte, pozițiile raportate sunt un adevăr, care plutește, zboară și țintește.

Gradul de confruntare crește. Și astăzi putem vorbi despre două scenarii de desfășurare a evenimentelor. Ambele – negative. Pozitive nu există, precum nu există semne clare de ameliorare a situației. Iar dacă și se desfășoară undeva careva negocieri secrete, eu, cel puțin, nu cunosc despre ele, și, prin urmare, nu le pot lua în considerare.

Primul scenariu – ruperea relațiilor fără agitare aparentă. Este o versiune moderată a „războiului rece“, când nici una dintre părți nu ratează șansa de a pune piedică adversarului, dar la o confruntare deschisă nu se ajunge. Totodată, fiecare parte se axează pe propriile ei probleme, de care, din fericire, nu duc lipsă nici America, nici Rusia.

Al doilea scenariu – unul rău, în care liderii ambelor națiuni decid să se măsoare în putere. Am vrea să sperăm că, fiind în minte sănătoasă și memorie clară, ei nu vor escala conflictul până la situația de confruntare nucleară, limitându-se la război local la periferie.

Locuri de acest gen nu sunt multe, alegerea fiind limitată. Teritoriile baltice — anume, în calitate de teritoriu, și nu complex al statelor – primele vin în minte.

Mai ales că, datorită erorilor politicii interne letone și iraționalității acesteia, în ultimii 10-15 ani, cu un management abil al stărilor de spirit în cadrul societății letone, este suficient să aruncăm aici un chibrit aprins, pentru ca totul să ia foc.

La un astfel de scenariu, din păcate, orașele mele natale Rezekne și Daugavpils pot fi primele, unde se vor deschide birourile militare rusești. Căci, perspectiva ocupației Balticii de către trupele rusești nu se pune la îndoială. Experții se ceartă nu referitor la posibilitatea sau imposibilitatea faptului dat, dar, mai curând, referitor la perioada de timp în care ocuparea de teritorii va avea loc – două, trei sau cinci zile.

Cu toate acestea, în situația dată, aparent una sinistră și de disperare, pot fi găsiti și lăstări de pozitiv. Ele se află în cealaltă parte a lumii – pe peninsula coreeană. Anume de acolo, recent, au început să vină știrile că Washingtonul și Phenianul sunt gata să se așeze la masa de negocieri. Și toate – datorită sud-coreenilor, care au ce pierde și, de aceea, evoluează lucid consecințele eventualei confruntări militare de orice intensitate dintre America și Coreea de Nord pentru ei înșiși.

Chiar dacă într-o astfel de confruntare nu vor fi „despachetate“ arsenalele nucleare, orașul Seul, care se situează la distanța de 24 km de la granițele cu Coreea de Nord, oricum va avea de suferit. Bunul simț, calculul rezonabil, elementarul instinct de conservare, au ivit un rezultat exemplar pentru toată lumea: sud-coreenii au reușit să devină mediatori între politicii și diplomații nord-coreeni și americani, atrăgându-i la negocieri. Deci, așteptăm întrunirea.

Probabil deja se înțelege de ce spun asta. La fel, ar fi putut proceda și Letonia, manifestâdu-se în calitate de mediator între Occident și Orient. Să fiu sincer, de ceva timp, am avut iluzii în acest sens. Căci Letonia, aflată în componența Imperiului Rus de aproape 300 de ani, având experiență bogată de viețuire comună, și elită politică ieșită din universitățile de elită rusești, precum, și legături economice și culturale puternice, într-adevăr, ar putea lăsa departe în urmă oricare alt negociator între Europa, America și Rusia.

Dar, sa întâmplat exact invers. Letonia s-a manifestat nu în calitate de mediator, ci în calitate de „alarmist“, „sperietoare“, dacă vreți. Împreună cu polonezii am intimidat restul Europei, laolaltă cu SUA și NATO cu „sălbăticia, imoralitatea, agresiunea și lipsa culturii a Ivanului rus“.

Așadar, a venit timpul să ne oprim din înfricoșat pe alții și noi înșine să prindem a ne teme. Căci, în cazul în care, elita noastră speră în cea mai rea situație să se retragă cu avionul, atunci, eu vă asigur, –  nu toți vor scăpa! Unii vor reuși, alții – nu. Iar acolo unde suferă elita, oamenilor obișnuiți le vine și mai greu. Nu în zadar, proverbul ucrainean bine-cunoscut zice: când nobilimea se ceartă, la slugi le crapă moțurile.

Se zice, că atunci când un om se pomenește față în față cu un animal de pradă, el este capabil de lucruri neașteptate. De exemplu, să urce pe trunchi neted sus în copac. Poate, și pe noi frica ne va încuraja la acțiuni neașteptate – de exemplu, să începem să funcționăm în mod eficient, inteligent, pașnic, având ca prioritate interesele statului și ai tuturor locuitorilor lui, fără de excepție.

Deși, trebuie să recunoaștem, capacitatea de a acționa în propriile lor interese rar se manifestă în comportamentul letonilor. În secolul XX acest lucru sa întâmplat doar de două ori. Prima dată – cu 100 de ani în urmă, a doua – la sfârșitul anului 1980 – începutul anilor 1990.

Este clar: fiecare națiune are un cod cultural propriu. Și de-a lungul secolelor de dominație străină letonii au învățat să se supună, chiar găsind în această poziție subordonată o oarecare comoditate. Re-atribuind responsabilitatea stăpânilor pentru viitorul lor, letonii se simt complet confortabil. Este – o parte din codul nostru cultural.

Dar acum e nevoie de recodare, cel puțin pentru un timp, deoarece, în forma lui actuală codul prezintă pericol pentru noi înșine, copiii noștri și nepoții. Debarasându-ne de responsabilitate, așa cum ne-am deprins, re-atribuind-o celor care sunt mai puternici, mai deștepți și mai de succes (cum ne pare nouă!), noi, de data aceasta, riscăm să eșuăm grav. Să ratăm propriile vieți și viețile urmașilor noștri, devenind o platformă pentru demonstrarea capacității militare și test-drive a celor mai noi tehnologii.

Desigur, în calitate de membri ai NATO, UE și OECD vom fi ajutați să restabilim și să reconstruim din nou, ceea ce a fost pierdut, dar mai întâi vor dărâma totul.

Oare ne trebuie toate astea, dragi concetățeni? Cine din noi va supraviețui, ca să vadă cum se restaurează țara după bombardament?

Janis Urbanowicz,
politician, liderul partidului „Soglasie“