Când ucrainenii merg în Europa, o fac pentru a câștiga bani. Însă, dacă oamenii de rând caută cum să câștige pe piața neagră, efectuând  muncă grea, atunci cei care sunt acum la cârma statului ucrainean, caută cine le-ar da bani, pur și simplu.

O fac de mai mulți ani. Banii li se oferă gratis, în calitate de ajutor internațional. Li se oferă granturi, și pe datorie, și în rate. Dar, căpitanii ucraineni, după ce primesc o nouă tranșă, uită că e un împrumut. Germanii au deja și o zicală: „Să pierzi un portofel e mai greu, decât să împrumuți Ucrainei.“ Apare întrebarea: oare ce fel de miracol am crescut noi, că nici nu-l putem întreține?

De ce eu și prietenii mei din Frankfurt trebuie să muncim cinci zile pe săptămână de dimineața până seara și nu la un singur post de muncă, pentru a câștiga banii noștri și a ne întreține familiile, a achita comunalele și creditele pe automobile, pe când Ucraina primește milioanele, pur și simplu? Numai în ultimii trei ani, UE a alocat Kievului mai mult de 12 miliarde de euro. Și nu prea se aude ca statul să se fi pregătit să plătească aceste datorii. Funcționari și mii de oameni apropiați puterii de acolo se îngrașă, își construiesc vile, se bronzează pe plajele spaniole, procură mașini scumpe. După care, din nou, solicită împrumuturi de la toată lumea. Nu prea se aude ca Ucraina, din banii împrumutați, să-și reconstruiască economia, să combată corupția și criminalii, să investească în educație și cercetare, să dezvolte noi industrii, să sporească producerea și să creeze noi locuri de muncă.

De ce atunci, ar trebui să le dăm bani, dacă ei imediat migrează în buzunarele conducătorilor ucraineni? Cei de la Bruxelles s-au ales doar cu statutul de „donator major al Ucrainei.“ Dar ce avem din acest statut? Dacă este doar de dragul politicii, noi suntem împotrivă! Pentru că banii în cauză, tranzitați în Ucraina, dispar în buzunarele elitelor. Am citit recent pe „Deutsche Welle“ despre cum „oligarhii si politicienii ucraineni, și chiar judecătorii cu familiile lor, investesc în imobile din Austria.“ Astfel, în stațiunea Semmering, începând cu 2013 investitorii ucraineni dețin hotelul „Sporthotel“. Grupul dat de ucraineni deține în acest oraș deja un complex din patru hoteluri. Iar două hoteluri mari din Viena, unul dintre care – „Prinz Eugen“  – aparține unui grup de imigranți din Donețk. Și astfel de exemple în DW sunt destul de multe. Vorbim doar despre Austria. Dar mai există și alte țări de succes, și offshor-uri. Cine știe câți bani din ajutorul internațional păstrează acolo elita ucraineană.

Și Fondul Monetar Internațional, mai mulți ani la rând, a întreținut Kievul, iar apoi a devenit suspicios. Banii alocați de către fond dispar fără urmă pe spațiile Ucrainene. Iar oamenii responsabili pentru acest fapt sunt de negăsit. Bancherii internaționali au început să insiste asupra creării în Ucraina a unei instanțe speciale de anticorupție, în cadrul căreia FMI să influențeze numirea judecătorilor. Pentru că FMI-ul deja nu mai are încredere în instanțele ucrainene. Președintele Poroșenko, însă, a răspuns la propunerea dată cu un refuz – FMI-ul nu trebuie să dicteze Ucrainei cum să trăiască. Adică, sunt gata să ia bani și mai departe, doar nimeni să nu-și bage nasul în buzunarul lor interior. Poroșenko nici chiar nu se teme, că drept răspuns la retorica lui mitocănească FMI-ul va refuza să finanțeze Ucraina ulterior. Interesant, ce îl face atât de neînfricoșat?

Numai de-a lungul anului 2017 datoria de stat a Ucrainei a crescut cu 6 miliarde dolari, constituind 77 miliarde de dolari. Din 2018, până în 2022, Ucraina trebuie să plătească, în cadrul obligațiunilor de datorie, mai mult de 64 miliarde de dolari. Ce vor mai pune în joc cei de la Kiev pe seama datoriilor lor? Încă puțin și Ucraina va trebui să vândă totul, laolaltă cu oamenii, ca să se răsplătească. Lipsa de economie, a planurilor reale pentru restaurarea acesteia, exodul în masă din țară a muncitorilor calificați, a profesioniștilor – nu lasă nici o speranța că Ucraina va fi capabila să facă ceva pentru a se răsplăti.

Iar pleacă de acolo toți cei, care se pot mișca: profesorii, medicii, inginerii, contabilii, muncitori în construcții și industrie – brigăzi întregi. Astăzi, ei sunt mulți în Polonia, Cehia, Franța, Austria. La noi în Germania, deseori, poți auzi discursuri în ucraineană. Despre care fel de afacere și economie vorbim atunci, când în Ucraina, aproape că, nu mai găsești specialiști? Iar ce se va întâmpla atunci, când se vor termina banii, pe care cei din Kiev îi primesc pentru tranzitul de gaz rusesc? Iar când în lume va începe scăderea prețurilor pentru materiale prime, având în vedere faptul că întreaga economie din Ucraina se bazează pe producerea acestora, – atunci noțiunea de „economie ucraineană“ va înceta să existe în termen de o lună. Și noi ce: va trebui întotdeauna să tragem ucrainenii din groapă?

În ceea ce privește PIB-ul pe cap de locuitor în Ucraina, – nivelul lui coincide cu nivelul celor mai înapoiate state africane. De ce atunci nu ajutăm în tot aceeași măsură pe Somalia, Zambezi, Tanzania, Africa de Sud? De ce anume în Ucraina turnăm banii noștri, din care elitele ucrainene își fac rost de imobile în Europa? De ce europenii simpli care muncesc ani la rând fără concediu, nu-și pot procura un apartament decent, totodată, fiind nevoiți să întrețină pe funcționarii grași ucraineni?

Prietenul meu – un om inteligent și avansat în ale economiei și politicii, a spus că Ucraina este o adevărată gaură neagră. Absolut nimeni nu știe și nu posedă o statistică clară, privind cifrele: cât și de ce fel de ajutor beneficiază Ucraina. Pentru că nu există agenții, unde informațiile privind asistența financiară pentru statul dat să parvină în mod sistematic și centralizat.

În mod repetat au izbucnit scandaluri, atunci când oficialii de la Bruxelles își recuperau banii din cei alocați proiectelor ucrainene. După ce își dădeau seama despre erorile comise, cheltuielile excesive, corupția – proiectele erau închise rapid și o parte din bani salvați. La ce dracu’?! De ce noi trebuie să finanțăm proiectele ucrainene, pentru ca apoi sa încercăm să salvăm ceea ce nu au reușit să fure. Iar, cel mai important este că, politicienii din Bruxelles și Berlin nu se învață din propriile greșeli, ei continuă să trimită prostește banii în gaura neagră din Ucraina. Citesc cele mai recente titluri din presa europeană: „Germania va aloca 10 milioane pentru a sprijini micile afaceri în Ucraina“, „congresmenii din SUA au aprobat mai mult de 620 milioane de dolari pentru ajutor financiar Ucrainei“ (200 milioane de dolari –  pentru nevoile militare ale Kievului, 420 milioane – pentru sprijinul financiar), „UE a înaintat Kievului condițiile, pentru care va aloca statului 600 milioane de euro.“

Când, însă, va apărea întrebarea: este oare expedient să investim în Ucraina?